Bunatatea din firele albe

 

Mi-am amintit recent de toate povestile din copilarie in care bunicile binevoitoare pun nepotilor la dispozitie cel mai distractiv loc in care sa isi petreaca vacanta de vara: o gradina plina cu flori in care sa poata lenevi si zburda ziulica intreaga. Mi-am amintit, apoi, de bunica mea. Se aseamana ca infatisare leit cu bunicutele din povesti.

Cu parul alb ca ciresul inflorit si cu ochii mai albastri decat cerul senin din luna lui cuptor. Nu avea totusi o gradina imensa pentru ca i-o oferise deja tatalui meu pentru a-si construi casa in ea. Practic, am trait in gradina ei toata copilaria mea. In casuta ei cu tavane joase, nepotii care pana ieri abia ajungeau la clanta usii, acum se aplecau la intrare cand veneau in vizita.

Fara sa ne indoape ca o bunica autentica, stia asa de bine cand sa vina cu portia de gogosi sa ne indulceasca… In farfuriile ei ingalbenite de anii parca prea multi, zaharul care se topea pe ele capata un gust desavarsit. Cui ii trebuie mai mult cand o gustare insotita de zambet sincer iti poate da tot ce ai nevoie?

Cred ca bunicile au un rol bine stabilit in vietile noastre. Atunci cand furtuna cu norii ei negri se apropie iremediabil, vin ele cu ochii lor senini si ne insenineaza lumea. Apoi, cu zaharul de pe gogosi ne indulcesc existenta si ne ating sufletul cu bunatatea pe care aproape c-o poti simti in ele. In timp ce ne presara viata cu amintiri, bunicile sunt o prezenta discreta dar atat de necesara in lumea asta aglomerata. Fiti intelepti si pretuiti-le. Sunt oaze de liniste trecatoare si fragile. Oaze de pace, dar oaze care se grabesc sa plece.

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *