Tulburarile mileniului trei

De cand ma stiu, am fost atenta la ce mananc. Nu am fost niciodata foarte grasa, desi am avut cateva perioade in care am avut kilograme in plus – cel mai mult am avut 13 kilograme in plus, adica 63 de kilograme, la o intaltime de 1,60 m -, dar nici nu am fost vreodata o slabanoaga, asa cum de multe ori am visat. Imi plac femeile cu forme, insa recunosc ca mult mai mult imi plac femeile slabe, cu picioare si maini subtiri, dar cu fund bombat si sani potriviti.

Mereu am tanjit dupa siluetele fetelor inalte si slabe, pe care orice haina sta superb, insa nu ma ajuta nici intaltimea  si nici proportiile corpului, care se incapataneaza sa fie dolofan in partea de jos, adica sa am niste picioare un pic mai grosute, oricat de mult as slabi. Am invatat in timp sa ma accept asa cum sunt, desi si in ziua de azi ma cantaresc in fiecare zi, dar nu pentru ca as fi vreo obsedata de greutate, ci pentru ca asta e secretul meu, care ma face sa ma mentin la aceeasi greutate; cum vad ca am luat un pic in greutate – un pic insemnand chiar si cateva sute de grame -, am grija la ce mananc, pentru a nu lasa sa se adune kilogram dupa kilogram. Stiu cat de greu este sa dai jos, cat de grea este lupta cu kilogramele in plus si atunci incerc sa iau masuri din vreme, masuri pe care insa chiar nu le simt asa cum le-as simti daca ar trebui sa dau 5 kilograme jos in loc de 1. Recunosc insa ca am fost la un pas de anorexie, in perioada adolescentei, cand modelul de frumusete erau femeile numai piele si os; luam pastile de slabit pe ascuns, ma infometam cu zilele si beam ceaiuri peste ceaiuri, care mai mult ma deshidratau, decat sa ma slabeasca. Aveam 46 de kilograme si aratam ca un om bolnav, dar cand ma uitam in oglinda, vedeam o fata grasa. Am reusit sa trec peste aceasta perioada cu ajutorul familiei, care a inteles ca am o problema si este o problema serioasa; parintii mei au incercat sa ma faca sa mananc sanatos, promitandu-mi ca nu ma voi ingrasa. Am acceptat cu greu sa incep sa mananc ca un om normal, dar am avut noroc cu niste parinti informati si foarte rabdatori. Mi-au inteles temerile, au inteles ca este vorba de ceva mult mai serios decat un moft de a fi slaba, ca eu nu reuseam sa ma vad asa cum ma vedeau ei, adica la proportiile reale si au lucrat cu mine incet, un timp indelungat. Eu am avut noroc, pentru ca am avut parinti care au stiut cum sa se poarte cu mine si care au descoperit la timp ca ceva nu este normal in viata fiicei lor, dar ce se intampla cu tinerele care nu au acest noroc, ai caror parinti nu stiu cum sa se comporte si nici nu au bani pentru un tratatement de specialitate? Ce se intampla cu fetele care, in loc sa fie intelese, sunt blamate pentru ca sufera de o tulburare de alimentatie?

Noi inca nu intelegem ca anorexia sau bulimia nu sunt numai tulburari de alimentatie, care se vindeca cu un regim alimentar sanatos; acestea sunt tulburari psihologice, care sunt extrem de greu de tratat, daca pacientul nu are un suport din partea familiei, daca nu este inteles. Am vazut mesaje pe site-uri de slabit ale unor fete de 11 ani, care spuneau ca nu mananca nimic toata ziua si ca fac sport 2 ore pe zi sau fete care spuneau ca sunt grase la 50 de kilograme si 1,70 m inaltime. Nu stiu care este solutia pentru ca astfel de cazuri sa nu mai existe; oricate campanii pentru lupta impotriva promovarii modelelor de frumusete scheletice s-au facut, nu s-a reusit scaderea numarului de fete care sufera de astfel de tulburari. Asta pentru ca pentru orice campanie de acest gen aparuta, sunt mii si sute de mii de reviste, videoclipuri, prezentari de moda etc. care promoveaza femeia slaba ca model absolut al frumusetii. Si stau si ma gandesc daca eu, adult fiind, inca mai cred ca frumusetea inseamna o silueta filiforma, atunci fetele la varsta adolescentei, cum gandesc? Si cum pot lupta parintii cu aceste tipare impuse de societate, pentru a-si proteja fetele sau cum ar trebui sa le educe pentru ca acestea sa nu cada in aceasta plasa? Sunt niste intrebari la care inca nu am raspuns, dar un lucru este cert – anorexia si bulimia vor face tot mai mute victime in viitor.

 

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *